M-am mutat

M-am mutat pe Wordpress, dragii mei.

Ma gasiti la : http://anacristinapopa.wordpress.com

Ghinionul-de-șansă sau cum să măsori ghinionul

"Ce ghinion am avut azi!" și "Ce zi ghinionistă!" sunt replici pe care le aud de la multă lume, dar cel mai des de la mine. Și apoi stau și mă întreb, totuși, cum se măsoară ghinionul ăsta?

De cele mai multe ori când ne referim la ghinion, ne gândim că ceva n-a mers cum ne așteptam, cum ne doream sau cum ne-ar fi plăcut. Însă ghinionul pur, ăla care n-are rost să-l mai măsori că e tragic, vine rar în general. Dar in rest?  Când spunem că toate au mers prost, e chiar așa sau ni se pare?

Eu  am observat pe pielea mea că orice situație ghinionistă are rostul ei și de cele mai multe ori e de bun augur. Aș boteza fenomenul ăsta ghinion-de-șansă, că e frumos și măsurabil. Poate să aducă mai mult bine decât rău sau viceversa, dar niciodata nu aduce numai rău. E atunci când îți blestemi ziua fiindcă lucrurile nu merg așa cum te așteptai, dar la sfârșitul zilei, când tragi linie și aduni bune cu rele, vezi că de fapt a fost tot răul spre bine.

O istorioară recentă din viața mea, care m-a convins că așa stau lucrurile, sună cam așa:

Aveam un examen la facultate și mai multe chestii de făcut în ziua aia. Speram să fie cu noroc, așa cum sperăm toți, și lucrurile să meargă strună. N-a fost deloc așa. În drum spre examen aveam în gând să trec pe la poștă să plătesc ceva. Mi-am zis "Hai că am eu noroc să nu fie coadă". Vezi să nu! Coada era până la ușă. Am ieșit și am pornit către facultate. Pe drum, în metrou, m-am apucat să citesc notițele, cică să mai repet. M-a luat valul și am uitat să cobor la timp.  Din cauza asta, a trebuit să schimb metroul de două ori, că ieșisem și de pe magistrala bună. Uite așa, am ajuns nervoasă la facultate, gândindu-mă "Bă, ce ghinion pe capul meu! Să vezi că așa o să fie și la examen!". Pe urmă m-a trăznit un gând d-ăsta optimist și mi-am zis "Stai așa, că poate toate s-au întâmplat cu un rost. O să aflu eu". Și după ce am primit subiectele, un zâmbet parșiv mi s-a ivit pe față, de parcă fusesem pe felie cu ghinionul: mi-a picat exact subiectul pe care îl citisem în metrou, în timp ce depășeam stația la care ar fi trebuit să cobor. Am știut să-l rezolv, ca atare am luat 10.  Ghinionul-de-șansă a venit la țanc, că dacă nu venea și nu mă hipnotiza să rămân în metrou, poate nu ajungeam la  paginile alea, poate nu mai luam 10, poate, poate, poate.

Uite așa măsor eu ghinionul, la sfârșitul zilei, al săptămânii sau al lunii. Și oricât sunt eu de negativista de fel, în peste 90% din cazuri ghinionul ăsta nu mi-a făcut rău. Aparent, situațiile ghinioniste sunt piedici care să ne streseze. Când ne eliberăm mintea, putem vedea că de fapt ghinionul e o iluzie. Unii mai dau vina pe gândirea pozitivă pentru asta, cică ea te salvează, dar eu prefer să mă înham la drum cu ghinionul ăsta simpatic!

În concluzie, când vă mai lovește ghinionul gândiți-vă de două ori dacă să-l blestemați sau nu, că s-ar putea să vă fie un partener de nădejde!


                                                      

                         
                  

...şi găseşti cumpărător!

Eu şi Mercador, o poveste de viaţă

Prin 2010 m-am împrietenit cu Mercador şi de atunci suntem cei mai buni prieteni. Căci s-a întâmplat să ne cunoaştem când el nu era faimos şi când nimeni nu-l vedea pe tipul cu bormaşina în reclame.

Dar să începem cu începutul...

Pe vremea aia Mercador părea un magazin online cu produse la mâna a doua sau chiar a treia unde găseai orice articol deja folosit la preţuri bunicele. Şi chiar aşa era. Şi Mercador ăsta avea un site-oglindă, dedicat femeilor pasionate de moda second-hand: Trendzone. Tot ce adăugai pe Trendzone se găsea şi pe Mercador. Se găsea orice şi când spun orice mă refer de la rochii, genţi, accesorii până la cosmetice şi lenjerie intimă. Asta pentru că sigur exista cineva, cel puţin prin sate uitate de lume, care avea nevoie să cumpere ceva ce nu găsea la magazinul din colţ. Căci da, erau preţuri mici şi convenabile. Şi ce era mai bun era că puteai sa fii un comerciant de succes şi să vinzi orice nu-ţi mai trebuia prin casă. Prin poştă, fără garanţii, fără calificative, fără conturi reale, fără să fi verificat de cineva. Şi normal, când îi dai omului libertate totală, de ce să ia un deget, dacă poate lua toată mâna?

În câteva luni, pe Mercador au explodat anunţuri în care clienţii păcăliţi postau imagini cu produsele pe care le-au primit în locul celor cerute. Şi ce-am vazut acolo întrecea limita imaginaţiei. Îmi amintesc că o femeie, în disperarea şi durerea ei, plătise aproape 200 lei pe o geaca de blană şi a primit doar căptuşeala. I-au trimis căptuşeala tăiată de pe interior, aruncată într-o cutie de carton şi plasată la domiciliu. Şi dacă n-ar fi încălcat politica site-ului poate că toate acele  anunţuri disperate şi educative ar fi fost şi astăzi acolo să şocheze, doar că erau şterse de admin la câteva ore după postare.

Prin 2010 oraşele mari nu erau încă invadate de magazine de cartier de genul “Orice produs la 13 lei”, poate doar în capitală. Aşă că era foarte uşor să vinzi un produs utilizat la un preţ mai mare decât ar fi cumpărat cineva unul nou. Asta doar pentru că la Gheorghiţa în sat erau doar trei modele de cizme pe care le cumpăra toată lumea. Şi voia şi ea cizme de la oraş, mai altfel, mai bune. Şi ia-uite cum te descotoroseai tu de cizmele de astă-iarnă, pe care le luasei ieftin de la un butic şi le vindeai la preţuri umflate, prin nu-ştiu-ce sat, de îţi ziceau şi bodaproste dacă ajungeau cu bine.

             Pe principiul "prost să fii, noroc să ai" vânzările mergeau binişor până când teama de eşec a luat alte întorsături. Oamenii comandau şi, din diverse motive personale, nu mai ridicau coletul. Şi uite aşa coletele uitate de lume zăceau la poştă cu săptămânile şi expeditorii umili şi tăcuţi le aşteptau cu nerăbdare la retur.

            După diverse modificări pe care le-a făcut Mercador, printre care şi faptul că a integrat Trendzone în site-ul mamă şi a pus laolaltă electrocasnice, haine, flori, apartamente, animale şi alţi barbiduci, lucrurile s-au cam împuţit. Pentru utilizatori, bineînţeles. În timp ce Mercador înflorea, calificative tot nu erau, postările se făceau gratuit, lumea era sceptică şi, chiar dacă voia să cumpere, întreba şi apoi renunţa. Uşor-uşor au ajuns din ce în ce mai puţine mesaje de la oameni cât mai dezechilibraţi psihic şi de la multe, dar multe tinere frustrate.

Iată câteva dintre mesajele bizare pe care le-am vazut şi mi-au rămas în minte:

• ·         “Nu vreau să vând genele astea false chiar dacă vrei să le cumperi cu bani, eu vreau să le schimb” (după ceva vreme tipa anunţă că le-a dat la un schimb în provincie şi n-a primit nimic înapoi ...cu bani sau fără bani, ţeapa acelaşi gust are, nu?)
• ·         “Ce lungime are tricoul? /Lungime medie/Poţi să-mi spui lungimea în cm, te rog? /Îmi pare rău, dar nu stau să îl măsor”
• ·         “ –Bună seara, aş dori aceste dresuri doar dacă le pot vinde vara. Mulţumesc”
• ·         “ Nu mă deranjează că adidaşii sunt murdari, tocmai bine, copilul meu îi vrea murdari.”
• ·         “- Tricoul acela e cumva murdar? /Da, sigur, e murdar, păi l-am scos dintr-un sac”
• ·         “- Din păcate, preţul nu este negociabil/ Eh nu este, eu negociez, nu cumpăr la preţul dvs./Atunci nici eu nu vând/ Ba vindeţi, dar negociem”

Acum site-ul a crescut şi s-a dezvoltat din astfel de treburi care pentru unii au fost foarte bune şi pentru alţii foarte proaste. Publicitatea, invazia de anunţuri şi miile de postări au făcut ca preţurile să scadă aşa tare încât cu greu să mai poţi vinde ceva de pe-acasă. Şi te gândeşti uneori că mai bine ai mai da și tu de pomană. Asta şi pentru că micile afaceri de cartier s-au înmulţit drastic şi în fiecare piaţă găseşti cel puţin un magazin cu haine sub 20 lei. Singura şansă să mai vinzi ceva la un preţ bun (şi ma refer la profit) este să fie unicat sau greu accesibil publicului larg.

Oare ce o sa mai facă prietenul meu Mercador în câţiva ani? Că eu aştept cu nerăbdare să-i văd evoluţia, mai ales că Văru’ pare să-i facă mare concurenţă. Şi nu în ultimul rând, mai aştept cu ardoare să văd de ce caractere  mă mai lovesc în acest univers digital al cumpărăturilor. 

Prima mea observaţie

"Prea organizată, prea ataşată, prea strângătoare!" 

    Asta îmi spun de multe ori despre mine, fiindcă aproape toate temele şi proiectele posibile din anii mei de şcoală stau ordonate în fişiere pe calculator sau în mape (dacă ne amintim de era pre-digitală). Şi, din pură întâmplare, mai dau de ele. Câteodată mă apucă nostalgia, alteori râsul  şi mai rar, dar cu desăvârşire, mă mai mândresc şi cu ce găsesc.

     Iată că am dat peste una dintre primele mele lucrări "practice", dacă se poate spune aşa. La seminarul de Tehnici de Colectare a Informaţiei am scris prima mea observaţie, pentru care am stat vreo 40-50 de minute într-un spital din capitală, unde ţi-e silă să te duci şi când trebuie, darămite de bunăvoie. Şi l-am târât şi pe prietenul meu după mine, ca să şedem amândoi într-un focar infecţios, el de dragul meu şi eu de dragul facultăţii.

       Şi cam asta a ieşit:

La camera de gardă din spital nepăsarea e pe val

Spitalul de Urgenţă Sfântul Pantelimon întâmpină „suferinzii” printr-un gang vechi, din construcţia căruia stau să cadă câteva cărămizi. De bine, de rău, se ştie unde e camera de gardă că altfel  pacienţii s-ar putea rătăci. Pe un  afiş digital se văd  litere aproape şterse, care puse într-o ordine intuitivă formează bine-căutatul anunţ : „Camera de gardă”.

La intrare, un miros răvăşitor de urină străbate întreaga încăpere , dar toţi pacienţii şi vizitatorii par să se obişnuiască treptat. Scaunele albe puse în linie lângă perete sunt neocupate. Un singur bătrân cu capul aplecat în palme si cu ditamai cucuiul pansat în creştet doarme sforăind pe scaunul din colţ. Nimeni nu-l bagă în seamă, nimeni nu-l trezeşte, de parcă nu s-ar sesiza sforăitul deranjat al acestuia. Nu este coadă la camera de triaj, aşa că asistentele stau de vorbă în tihnă, se uită cu ochii bulbucaţi una la alta de parcă subiectele discutate sunt cazuri de viaţă şi de moarte: „Maria e o ipocrită, nu ştiai?” , zice una dintre asistente, tolănită pe scaunul din birou. Cealaltă iese imediat şi îi răspunde din uşă, dându-şi ochii peste cap: „ Las-o fată, p-aia! ”.

În acest timp, un bătrân în scaunul cu rotile este condus de o rudă de-a sa la toaleta pacienţilor. Se pare însă că aceasta nu este făcută tocmai pentru cei cu dizabilităţi: „Nu te mai ţii şi tu până acasă? Că n-am cum să te sui pe scările astea să ajungi la W.C.”. Printre uşa între-deschisă a toaletei se observă că drumul până la W.C.-uri străbate nişte scări alunecoase acoperite cu gresie lucioasă la capătul cărora stă ţeapăn „tronul” căutat. Toate acestea se află într-o cămăruţă pentru o singură persoană. Prin urmare, bătrânul întristat trebuie să se mai reţină un timp de la nevoile fiziologice.

În interiorul camerei de gardă se face vânzoleală dintr-odată. Un tânăr îmbujorat şi energic tot întreabă în stânga şi-n dreapta unde este garderoba şi cine are acces la ea. Cară în spate un rucsac mai mare ca spatele său, iar în buzunarele laterale ale ghiozdanului se observă trei pachete de serveţele înghesuite şi o conservă de supă. După aproape 20 de minute de plimbat pe holul spitalului, o asistentă plictisită îi face semn cu degetul spre magazinul de la intrare. Acolo, doamna de la garderobă stă la taclale cu vânzătoarea şi abia îşi târşâie picioarele în papucii ei lila atunci când este strigată. Nu are de gând să se grăbească, chiar daca tânărul o aşteaptă nerebdător, cu stropi de sudoare pe frunte.

În urma ei, se întrevăd preţurile uriaşe de la butic. Se pare că fructele exotice nu-s pentru toate buzunarele: banane – 8, 5 lei/kg , portocale – 7 lei/ kg , mere- 7 lei/ kg . La magazin se mai vând şi pijamale la preţuri de centru comercial, adică la 30 de lei bucata. În acest caz se poate merge la Piaţa Obor unde se pot cumpăra vreo trei de banii aceştia. Ce-i drept, aşa se şi întâmplă , pentru că toţi vizitatorii vin încărcaţi cu sacoşe sau ghiozdane pline pentru cei internaţi. Rar se mai îndreaptă către magazin vreun bătrân flămând ca să-şi cumpere o farfurie de plastic sau nişte covrigei.

Nu numai asistentele lipsite de vlagă tratează cu indiferenţă pacienţii. La uşa camerei de gardă apare un om în vârstă, bine îmbrăcat, cu un palton crem, lung până în pământ. Se vede însă că bătrânul nu este tocmai lucid, pentru că priveşte în gol către pereţi ca şi cum s-ar afla într-o încăpere nemaivăzută. O asistentă socială îl însoţeşte, dar îl lasă apoi singur în faţa uşii, sfătuindu-l ca pe un om conştient: „ Stai aici şi când iese domnul de dinauntru, intri tu. Eu ma duc până afară.” Grăbită, asistenta iese din spital şi îşi aprinde o ţigară, vorbind la telefon. Bătrânul nedumerit se aşează pe un scaun şi priveşte în continuare în gol. Deşi camera de triaj se eliberează, el nu intră, probabil pentru că nu-şi aminteşte ce trebuie să facă. O tânără din sală, prezentă la această scenă, îi spune că poate intra , iar bătrânul, privind-o cu ochii larg deschişi , înţelege mesajul şi intră. Din spate, asistenta vine în fugă şi-i mulţumeşte acesteia că i-a ghidat pacientul.

Când plictiseala, dezinteresul şi montonia par să îi acapareze pe toţi, iată că moşul somnoros de pe scaunul din colţ se trezeşte şi-şi aprinde făra griji o ţigară chiar în incinta spitalului. Zulufii grizonaţi îi ies la vedere de sub pansamentul din creştetul capului. În acest timp, doi tineri grăbiţi sunt abordaţi de bătrân chiar când voiau să părăsească spitalul: „Nu-mi luaţi şi mie o banană? Că mi-e poftă şi e scumpă.”. Adolescenţii, surprinşi de rugămintea moşului , merg până la magazin şi-i iau banane. Nici bine nu primeşte fructele că bătrânul le şi desface şi începe să înfulece. Tinerii, uimiţi, îl întreabă : „ Dar de ce staţi aici şi nu intraţi la camera de triaj? Că este liber.”. Pacientul răspunde : „ Eu aici stau de fel că-s paralizat. Stăteam pe stradă şi am venit aici acum câteva zile. Spitalul mă ţine aici, mai îmi dau asistentele apă şi mâncare uneori, mă lasă să stau aici, dar mi-era poftă de-o banană că nu îmi dau şi d-astea.” Tinerii amuzaţi îl lasă pe bătrân să-şi mănânce fericit „desertul” şi pleacă, chicotind.

Se pare că în locul în care predomină atâta indolenţă, chiar dacă asistetele n-au chef de muncă măcar sunt deschise la gesturi „umanitare” faţă de nevoiaşi.

Ori la bal ori la spital?

MEDIA PROM

Fotograf: Dana Alecu

N-am mai scris de mult pe blog și nici nu aveam de gând să scriu despre Balul FJSC 2013, dar am zis să îi las și pe alții să știe ce și cum am văzut eu. Încep prin a spune că voi fi subiectivă, relativă și cum mai pot fi atunci când descriu un eveniment de care am fost mai mult decât mulțumită. Sa-i zicem review?

Primul meu gând după ce am ajuns acasă în seara balului a fost “Wow, cât de mișto a fost! De ce e ultimul an la FJSC?  De ce lucrurile n-au fost așa frumoase și la balul de pe vremea când am fost eu boboacă?”. Și mi-am zis asta pentru că inițial venisem cu gânduri sumbre și intenții ironico-critice la adresa balului si organizării, pe care avea să mi le oprească doar Cabron (care s-a dovedit a fi singurul lucru care m-a dezamăgit de fapt).

Să încep în primul rând cu tematica PORN. Dincolo de jocul de cuvinte creat (eu una am crezut că asta e cea mai tare surpriză a serii, să ne anunțe că nu-i Media Prom, ci Porn), mi s-a părut o alegere inspirata, originală și foarte potrivită pentru club și ideea de bal în sine. La fel de bine putea exista și o altă tematică, dar care să atragă. Am fost la prea multe baluri organizate pompos, în care tot ce vedeai era o penibilă paradă de modă: haine de zi și rochii de seară îmbrăcate de niște copile fără forme și fără atitudine. Și nici nu-mi doream să vin la vreun bal cultural, în care să stau cu un pahar de alcool în mână și să-mi zic “Mamă, ce deștepți sunt ăștia și ce cultură generală au!”. Un bal adevărat și reușit înseamnă distracție, amuzament, entertainment, show, erotic sau nu, dar să fie show. Asta place ochiului sau cel puțin ochiului meu, ca să nu ies din sfera subiectivă, cum spuneam.

Fotograf: Dana Alecu

Fotograf: Dana Alecu

Continui cu prima probă a balului: defilarea inițială. Prima concurentă care a intrat în scenă mi-a furat atenția și mi-am zis “Wow, avem fete așa mișto la FJSC?”. Apoi, când am văzut că fenomenul se repetă și printre celelalte concurente, nu mi-am mai luat ochii de acolo. Nu știu ce prototip de femei le place unora, dar pentru mine fetele de la bal au fost foarte bine alese, pentru că au fost charismatice, catchy, senzuale și pline de sex-appeal. Nu știu cum să spun, dar chiar îmi place să mă uit după femei (frumoase), mai ales la un bal, iar dacă participantele la Miss erau urâte, plecam imediat cum intrau în scenă. La Media Prom lucrurile au fost peste așteptările mele la capitolul ăsta. Nu pot să spun același lucru despre toți băieții, dar cred că ei mai au timp să crească. Pentru fete, jos pălăria!

Fotograf: Dana Alecu

Proba de aptitudini m-a dat pe spate, la propriu. Mai aveam puțin și cădeam de pe scaun la cât m-am distrat și am aplaudat. Eu merg pe principiul că oricine trebuie să facă orice, atât timp cât are talent. Mai pe scurt, mie poți să-mi cânți și manele la proba de aptitudini, dacă ai voce de manelist. Numai să nu te dai în stambă unde nu le ai. Surprinzător, concurenții care se credeau talentați... chiar au avut talent! 

Blondina care a dansat nu mi-a dat timp de respiro și am fost cu ochii ațintiți pe formele ei și pe felul în care dansa. Nu dădea din fund în vreun mod vulgar, fata chiar știa ce face, se vedea că are tehnică de dans și, mai mult decât atât, se vedea că n-a venit să se dea în spectacol fără vreun talent aparte. Am urmărit-o exact cu aceeași privire cu care se uita partenerul ei: 

Fotograf: Dana Alecu

Cadîna și dansul din buric m-au bucurat la fel de tare, pentru că de mult n-am mai văzut o fata așa senzuala și frumoasă care să dea din buric pe muzică orientală... atât de bine! De regulă sunt reticentă la astfel de dansuri și îmi amintesc de Miss Piranda, dar ea a fost o fată care n-a venit să ne-ngrozească sau să-și balanseze șuncile prin fața juriului (pe care oricum nu le avea), pentru că avea talent la dans și la gimnastică. Felicitări ei pentru că a știut să se puna în evidență, drept dovadă că a și câștigat titlul de Miss Media Prom 2013. 

Fotograf: Dana Alecu

Tânărul cu beatbox m-a surprins la fel de plăcut, pentru că a fost ceva nou pentru mine la proba de aptitudini a unui bal. Eu l-am apreciat și l-am evaluat pentru prezența scenică și nu ca pe un participant la un concurs de talente. Nu l-am judecat dupa cât de bine i-a ieșit, ce diversitate de sunete a scos sau cât a durat momentul. Contează că a putut să facă asta, că a distrat lumea și nu în ultimul rând că a știut cum să fie CEL MAI charismatic (nu o spun eu, o spune premiul).

Fotograf: Dana Alecu

În final, proba “reclamei” le-a ieșit mai mult sau mai puțin tuturor concurenților, chiar dacă au avut de prezentat obiecte lungi, mari și de băgat în gură... cum e desigur periuța de dinți! Juriul a jurizat, premiile s-au dat (mi-ar fi plăcut și mie în anul I să câștig un internship la Radio 21, dar deh!) și balul s-a cam terminat.

Despre local n-am ce spune de rău. Mi s-a părut o alegere potrivită (compar cu Zebbra Club din anul I unde ma simțeam ca într-un lounge înghesuit),  mai ales că am raportat evenimentul la cele pe care le făceau colegii mei din liceu în clubul Kristal (un club apropiat ca nivel de Princess). Nu, nu înțeleg balurile făcute la bodegă, în cluburi de rock, puburi sau ce altceva mai exista în Bucureștiul ăsta de vis. Deși trăiam în sinea mea cu impresia (pe care multă lume o are) că Princess Club e o discotecă de maneliști, pițipoance și oameni aroganți, locul m-a surprins plăcut. Și da, în special partea organizată de club, cu jocul de lumini, muzica electronică și animatoarele. Am simțit că balul a fost plin de viață și că în sfârșit petrecerile FJSC au intrat în rândul lumii moderne (sau mondene pentru unii), spectacolul făcut de animatori și dansatoare a fost fabulos, costumația nu mai zic, iar muzica a fost mai mult decât potrivită pentru genul de show ales. Să nu mai zic că eu am belit ochii mai mult la animatoarele alea “bune rău” (păcat că sunt heterosexuală) și abia spre sfârșit m-am prins că existau și animatori.

De trupe n-am nimic de zis de bine și nici neapărat de rău. Mi-au plăcut așa mult balul, prezentarea și show-ul făcut de anagajații Princess, încât putea să nu mai cânte nimeni. Trupa Plastik Charm nu e genul meu, așa că nu pot să o judec nicidecum. Pentru fani cred ca a fost o surpriză plăcută.

Fotograf: Dana Alecu

Cabron? Lâsând la o parte că el de fel vorbește, că-i și el rapper, m-a cam dezamăgit.  Asta pentru că n-a întreținut atmosfera, a stat pe scenă foarte puțin, a părut că interpretează doar pentru el și pentru durerea/fericirea lui și nu și-a scos toți așii din mânecă (piesele tari pe care le are).

Fotograf: Dana Alecu

Să mai zic ceva de Shurubel, ca prezentator? Nu cred că are rost. Omul știe ce face, omul s-a născut ca să facă entertainment, să improvizeze, să fie prezentator. Ma bucur de fiecare dată când îl văd, încă de când prezenta balurile liceului în care am studiat amândoi și de care sunt foarte mândră. Aș veni oricând la un bal prezentat de el.

Fotograf: Dana Alecu

Pentru organizatori am numai cuvinte de laudă. Știu cât au muncit și cât au riscat pentru a realiza un bal de o asemenea amploare. Așa că au nota 10 de la mine! Felicitări! A fost un show mișto, a fost mai mult decât un bal, dedicat bineînțeles plăcerilor vizuale!

Lumea smartphone la doar 11 ani: „Tata m-a surprins cu tableta"

La o şcoală generală din capitală, elevii de clasa a cincea se mândresc cu telefoanele lor de nouă generaţie. Întrebaţi câţi dintre ei deţin un astfel de telefon, cei mai mulţi au dat răspunsuri pozitive, ba chiar au plusat: „ Eu am şi tabletă”, declară bucuros şi mândru un copil de numai 11 ani.

Acum mai bine de 10 ani, elevii vedeau primul lor telefon: o cărămidă, care le atârna greu în buzunar. Astăzi, primul lor telefon e în cel mai rău caz cel mai vechi model de smartphone.

Dacă în al cincilea an de studiu să aibă iPhone sau Galaxy pare o surpriză, în definitiv nu este deloc aşa. Mulţi dintre cei cu telefoane „şmechere” le-au primit de la părinţi încă din clasa a IVa. Ei sunt bucuroşi să fie pe lista celor cu astfel de telefoane, chiar daca le folosesc mai mult pe acasă, fiindcă părinţii nu-i lasă cu ele la şcoală.

Cu cărţile pe bănci, tinerii încearcă să obţină note cât mai mari pentru că au de la părinţi promisiuni scumpe: „ Am un iPhone 3, iar părinţii mi-au spus că dacă iau bursă de merit îmi cumpără şi tabletă”, „Mi-au spus părinţii că dacă iau bursă clar îmi iau un Galaxy S3”. 

O copilă  plină de speranţă crede că în clasa a Va norocul îi va surâde şi vacanţa va veni cu un smartphone ca recompensă la notele primite. Ea are deja un Samsung Galaxy S1, dar speră la mai mult: „ Îmi doresc un iPhone”.

Însă şi elevul care nu învaţă bine, tot smartphone primeşte. Cum îi dăm de cap atunci? Un băiat de 10 ani, plin de energie şi la curent cu noua tehnologie, declară răspicat : „ Am un HTC şi o tabletă iPad 2 de 16 Gb, cu Wi-Fi şi strâng bani pentru un iPhone 5 sau un Galaxy S3”. Băiatul, prins în poveste, aminteşte cum a primit el tableta : „ Tata m-a surprins cu tableta. Îmi spusese că-mi va aduce un telefon, dar m-am trezit cu un iPad”. Tânărul susţine că nu învaţă aşa bine, dar că părinţii nu ţin cont de asta când îi fac cadouri.

Moda e setată, dar să privim dincolo de ea: ce fac tinerii, care abia învaţă adunarea, cu aceste telefoane de ultimă generaţie? Răspunsul nu e departe de a fi intuit: se joacă. Unii descarcă aplicaţii, alţii jocuri şi, bineînţeles, vorbesc la telefon cu părinţii. Însa nu au idee ce se află de fapt în spatele aplicaţiilor şi rostesc cu greu numele lor sau ale sistemelor de operare : „Am o tabletă, scrie VAIO pe ea, dar nu prea înţeleg…când o deschid scrie pe ecran Android”.

Dacă s-ar putea, s-ar lăuda şi la şcoală cu telefoanele, dar părinţii nu-i lasă să le aducă. Din câte se pare, au motive întemeiate: „Nu mă lasă să vin cu telefonul, dar nici nu vreau. Când am ora de sport, mai caută ăştia mari pe aici, prin ghiozdane. Mi-e frică să nu mi-l fure”.

Generaţia „smartphone” este departe de generaţia ’90 unde dacă pierdeai telefonul-buturugă poate te trăznea norocul şi primeai altul fără să fii pedepsit. Astăzi, lucrurile s-au schimbat : „Mi-am pierdut un telefon pentru că l-am avut dat pe silenţios şi l-am pierdut în parc, dar părinţii mi-au luat un Samsung Galaxy Ace după aia”.

În marea adunare a celor micuţi există şi o excepţie: fetiţa anti-smartphone. Ea declară înverşunată: „Nu vreau smartphone, m-am săturat să-i aud pe toţi cu tehnologia şi bla bla, în niciun caz eu nu-mi voi lua”.

Nici chiar profesoara nu este surprinsă, deşi ştie că cei mici habar nu au din ce buget au primit smartphone-urile: „ Ei nici nu ştiu cât costă telefoanele acelea, nu îi interesează. Dar asta e noua generaţie, nu mai e ca pe vremea mea, când am avut primul telefon eram deja profesoară”.

Elevii revin la învăţat şi speră să primească note cât mai bune pentrul noul lor smartphone. Dar oare când vor primi tot ce îşi doresc ce-i va mai motiva să înveţe?

Antonia Matei: " Studenţii au mari şanse să găsească un job în radio încă din anii de facultate" 

 

Profesoară de radio la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi jurnalistă pentru Radio România Actualităţi, Antonia Matei vorbeşte într-un interviu despre munca în domeniul radiofonic şi despre viitorul studenţilor jurnalişti şi al radioului. 

   

 Ştiu că nu aţi terminat o facultate de profil. Ce v-a determinat atunci să alegeţi o carieră în domeniul jurnalistic?

Cariera în domeniul jurnalismului mi-am dorit-o de când am terminat liceul. Tocmai de aceea am dat examen de admitere şi la Facultatea de Jurnalism şi la Litere. Şi pentru că nu aş fi putut să le fac pe amândouă, mentorul meu de la radio m-a sfătuit să rămân la Litere, susţinând că astfel o să am mai multe perspective, inclusiv în domeniul jurnalismului. Şi a avut dreptate. Am început să colaborez la radio din studenţie şi am „furat” meserie de la profesioniştii de acolo, iar Literele mi-au deschis şi alte porţi.

  

                În prezent sunteţi profesoară de radio laFJSC. De ce aţi ales radio şi nu  presă scrisă sau TV?

Deoarece stilul radiofonic se potriveşte cel mai bine cu felul meu de a fi, iar unui jurnalist trebuie să îi placă ceea ce face. 

  

               Care sunt avantajele şi dezavantajele muncii în radio?

Un dezavantaj ar fi presiunea foarte mare a timpului. Buletinele şi jurnalele sunt difuzate din oră în oră, aşă că informaţiile de la evenimente sau conferinţele de presă trebuie să fie difuzate pe post în cel mai scurt timp. Avantajele (faţă de televiziune) ar fi un program mai maleabil şi mai multă mobilitate/libertate de mişcare.

     

                Ştiu că se poate lucra în radio şi fără să fi studiat Jurnalismul. Ce deprinderi trebuie să aibă o persoană pentru a se angaja în radio?

În primul rând, trebuie să aibă o voce radiofonică şi o dicţie bună şi în al doilea rând, urmează toate celelalte calităţi pe care orice jurnalist, indiferent de domeniu, trebuie să le aibă: să fie perseverent, cinstit, să ştie cum să clasifice informaţiile, să respecte deadlineurile, etc. 

  

                           Aţi trecut prin mai multe generaţii de studenţi. Ce şanse credeţi că au aceştia de a găsi un job în radio încă din anii de facultate?

Multe posturi au nevoie de personal calificat (sau aproape calificat) în domeniu. De aceea, dacă îşi doresc, studenţii au mari şanse să găsească un job în radio încă din anii de facultate. Însă, având în vedere pentru că un post de redactor/ editor este nevoie de diplomă de studii superioare, la început studentului i se poate oferi doar un contract de colaborare pe o perioadă determinată şi nu unul pe perioadă nedeterminată.

              

                           Ce evoluţie credeţi că vor avea radiourile în viitor, odata cu dezvoltarea noilor media ( publicaţii şi ziare online, reţele sociale etc)?

Cred că radiourile vor avea aproximativ acelaşi destin cu ziarele, adică, emisia se va muta în zona online. Lumea va avea în continuare nevoie de radiouri şi de aceea ele nu vor dispărea. Acest lucru este dovedit şi de numărul mare de radiouri care rezistă pe piaţă.