Prima mea observaţie

"Prea organizată, prea ataşată, prea strângătoare!" 

    Asta îmi spun de multe ori despre mine, fiindcă aproape toate temele şi proiectele posibile din anii mei de şcoală stau ordonate în fişiere pe calculator sau în mape (dacă ne amintim de era pre-digitală). Şi, din pură întâmplare, mai dau de ele. Câteodată mă apucă nostalgia, alteori râsul  şi mai rar, dar cu desăvârşire, mă mai mândresc şi cu ce găsesc.

     Iată că am dat peste una dintre primele mele lucrări "practice", dacă se poate spune aşa. La seminarul de Tehnici de Colectare a Informaţiei am scris prima mea observaţie, pentru care am stat vreo 40-50 de minute într-un spital din capitală, unde ţi-e silă să te duci şi când trebuie, darămite de bunăvoie. Şi l-am târât şi pe prietenul meu după mine, ca să şedem amândoi într-un focar infecţios, el de dragul meu şi eu de dragul facultăţii.

       Şi cam asta a ieşit:

La camera de gardă din spital nepăsarea e pe val

Spitalul de Urgenţă Sfântul Pantelimon întâmpină „suferinzii” printr-un gang vechi, din construcţia căruia stau să cadă câteva cărămizi. De bine, de rău, se ştie unde e camera de gardă că altfel  pacienţii s-ar putea rătăci. Pe un  afiş digital se văd  litere aproape şterse, care puse într-o ordine intuitivă formează bine-căutatul anunţ : „Camera de gardă”.

La intrare, un miros răvăşitor de urină străbate întreaga încăpere , dar toţi pacienţii şi vizitatorii par să se obişnuiască treptat. Scaunele albe puse în linie lângă perete sunt neocupate. Un singur bătrân cu capul aplecat în palme si cu ditamai cucuiul pansat în creştet doarme sforăind pe scaunul din colţ. Nimeni nu-l bagă în seamă, nimeni nu-l trezeşte, de parcă nu s-ar sesiza sforăitul deranjat al acestuia. Nu este coadă la camera de triaj, aşa că asistentele stau de vorbă în tihnă, se uită cu ochii bulbucaţi una la alta de parcă subiectele discutate sunt cazuri de viaţă şi de moarte: „Maria e o ipocrită, nu ştiai?” , zice una dintre asistente, tolănită pe scaunul din birou. Cealaltă iese imediat şi îi răspunde din uşă, dându-şi ochii peste cap: „ Las-o fată, p-aia! ”.

În acest timp, un bătrân în scaunul cu rotile este condus de o rudă de-a sa la toaleta pacienţilor. Se pare însă că aceasta nu este făcută tocmai pentru cei cu dizabilităţi: „Nu te mai ţii şi tu până acasă? Că n-am cum să te sui pe scările astea să ajungi la W.C.”. Printre uşa între-deschisă a toaletei se observă că drumul până la W.C.-uri străbate nişte scări alunecoase acoperite cu gresie lucioasă la capătul cărora stă ţeapăn „tronul” căutat. Toate acestea se află într-o cămăruţă pentru o singură persoană. Prin urmare, bătrânul întristat trebuie să se mai reţină un timp de la nevoile fiziologice.

În interiorul camerei de gardă se face vânzoleală dintr-odată. Un tânăr îmbujorat şi energic tot întreabă în stânga şi-n dreapta unde este garderoba şi cine are acces la ea. Cară în spate un rucsac mai mare ca spatele său, iar în buzunarele laterale ale ghiozdanului se observă trei pachete de serveţele înghesuite şi o conservă de supă. După aproape 20 de minute de plimbat pe holul spitalului, o asistentă plictisită îi face semn cu degetul spre magazinul de la intrare. Acolo, doamna de la garderobă stă la taclale cu vânzătoarea şi abia îşi târşâie picioarele în papucii ei lila atunci când este strigată. Nu are de gând să se grăbească, chiar daca tânărul o aşteaptă nerebdător, cu stropi de sudoare pe frunte.

În urma ei, se întrevăd preţurile uriaşe de la butic. Se pare că fructele exotice nu-s pentru toate buzunarele: banane – 8, 5 lei/kg , portocale – 7 lei/ kg , mere- 7 lei/ kg . La magazin se mai vând şi pijamale la preţuri de centru comercial, adică la 30 de lei bucata. În acest caz se poate merge la Piaţa Obor unde se pot cumpăra vreo trei de banii aceştia. Ce-i drept, aşa se şi întâmplă , pentru că toţi vizitatorii vin încărcaţi cu sacoşe sau ghiozdane pline pentru cei internaţi. Rar se mai îndreaptă către magazin vreun bătrân flămând ca să-şi cumpere o farfurie de plastic sau nişte covrigei.

Nu numai asistentele lipsite de vlagă tratează cu indiferenţă pacienţii. La uşa camerei de gardă apare un om în vârstă, bine îmbrăcat, cu un palton crem, lung până în pământ. Se vede însă că bătrânul nu este tocmai lucid, pentru că priveşte în gol către pereţi ca şi cum s-ar afla într-o încăpere nemaivăzută. O asistentă socială îl însoţeşte, dar îl lasă apoi singur în faţa uşii, sfătuindu-l ca pe un om conştient: „ Stai aici şi când iese domnul de dinauntru, intri tu. Eu ma duc până afară.” Grăbită, asistenta iese din spital şi îşi aprinde o ţigară, vorbind la telefon. Bătrânul nedumerit se aşează pe un scaun şi priveşte în continuare în gol. Deşi camera de triaj se eliberează, el nu intră, probabil pentru că nu-şi aminteşte ce trebuie să facă. O tânără din sală, prezentă la această scenă, îi spune că poate intra , iar bătrânul, privind-o cu ochii larg deschişi , înţelege mesajul şi intră. Din spate, asistenta vine în fugă şi-i mulţumeşte acesteia că i-a ghidat pacientul.

Când plictiseala, dezinteresul şi montonia par să îi acapareze pe toţi, iată că moşul somnoros de pe scaunul din colţ se trezeşte şi-şi aprinde făra griji o ţigară chiar în incinta spitalului. Zulufii grizonaţi îi ies la vedere de sub pansamentul din creştetul capului. În acest timp, doi tineri grăbiţi sunt abordaţi de bătrân chiar când voiau să părăsească spitalul: „Nu-mi luaţi şi mie o banană? Că mi-e poftă şi e scumpă.”. Adolescenţii, surprinşi de rugămintea moşului , merg până la magazin şi-i iau banane. Nici bine nu primeşte fructele că bătrânul le şi desface şi începe să înfulece. Tinerii, uimiţi, îl întreabă : „ Dar de ce staţi aici şi nu intraţi la camera de triaj? Că este liber.”. Pacientul răspunde : „ Eu aici stau de fel că-s paralizat. Stăteam pe stradă şi am venit aici acum câteva zile. Spitalul mă ţine aici, mai îmi dau asistentele apă şi mâncare uneori, mă lasă să stau aici, dar mi-era poftă de-o banană că nu îmi dau şi d-astea.” Tinerii amuzaţi îl lasă pe bătrân să-şi mănânce fericit „desertul” şi pleacă, chicotind.

Se pare că în locul în care predomină atâta indolenţă, chiar dacă asistetele n-au chef de muncă măcar sunt deschise la gesturi „umanitare” faţă de nevoiaşi.