Mariana Drăgoi, campioană naţională la Taekwondo

 

        Campioană naţională la Taekwondo, Mariana Drăgoi a început să practice aceste arte marţiale de la vârsta de opt ani. A participat la Campionate Naţionale şi Internaţionale, la concursuri europene ca Southeastern European Countries Games, Croaţia Open, Berlin Open şi la Campionatul Mondial din 2008.

            Într-un interviu cu Mariana, aceasta ne va spune ce înseamnă să practici Taekwondo  în România.

Taekwondo este un sport greu. De ce l-ai ales în favoarea altui sport mai feminin, mai uşor?

Iniţial am auzit de el din întâmplare, nu ştiam nimic despre cum se practică  acest sport.  M-au îndrumat câţiva prieteni, însă nu ştiam cum va fi, nu aveam o preferinţă pentru Taekwondo, nu mai auzisem despre el înainte.

Ce te-a atras la acest sport de ai continuat să îl practici?

M-a învăţat să fiu ordonată, pentru că un astfel de sport îţi face ordine în viaţă, în caracter, te face mai responsabil, mai calm. Însă momentul în care mi-am dat seama că Taekwondo este pentru mine a fost când un antrenor m-a tras deoparte şi mi-a spus: „Să ştii că nu vei putea întotdeauna să câştigi, dar vei simţi că există mereu în tine acel ceva care te poate face să câştigi”. Acest lucru s-a adeverit de multe ori.

Ştiu că te antrenezi de la vârsta de opt ani. Cum a fost cu timpul liber,  cu ieşirile la joacă ale fiecărui copil?

La început aveam destul timp liber, mergeam la antrenamente doar de două ori pe săptămână. Cu timpul, am ajuns la cinci antrenamente pe săptămână , iar în lot şi în cantonamente mă antrenam chiar de două ori pe zi. Într-adevăr, întotdeauna trebuia să renunţ la ceva, la ieşirile cu prietenii, la câteva ore de relaxare, dar am preferat să continui pentru că făceam ceea ce-mi plăcea, ceea ce mă bucura. Nu m-am simţit niciodată prost când alţii ieşeau şi eu mergeam la antrenamente.

La Taekwondo greutatea corpului contează. Ai întâmpinat probleme din cauza aceasta?

Într-adevăr contează, însă există categorii de vârstă şi de greutate pe care ţi le poţi alege. Nu eşti obligat să respecţi o anumită categorie de greutate. În schimb, dacă ajungi într-un timp scurt de la o greutate mică la una mare este mai dificil să te lupţi cu adversarele, pentru că ele sunt mai „greoaie” ca tine şi te pot doborî uşor. Eu nu am avut probleme în acest sens, pentru că rar am scazut sau am urcat în greutate.

Cum este văzut şi tratat acest gen de arte marţiale în România?

Am observat că a început să prindă contur, am întâlnit oameni din afara ariei sportive care ştiu ce este Taekwondo, însă tot nu a ajuns la nivelul la care merită. Fiind un sport olimpic, cred că ar trebui promovat mai mult. În presă şi la televizor nu prea se vorbeşte despre el, poate doar în programele sportive, dar şi acolo mai rar. 

Resursele financiare din România permit performanţa la un nivel înalt?

Nu ştiu cât de bine stă România la acest capitol. Eu am fost norocoasă, pentru că la clubul la care m-am antrenat am beneficiat de echipamente gratuite, însă în altă parte nu cred că este la fel. Am mai discutat cu diverse persoane de la alte cluburi, care mi-au spus că nu primesc nimic, îşi cumpără tot ce au nevoie. În principiu, după ce devii bun şi ajungi la un nivel performant mai eşti şi finanţat pentru a fi motivat să continui, dar în general ţine de noroc şi de ce pune la dispoziţie fiecare club pentru sportivii săi.

Dacă nu ţi se pune nimic la dispoziţie, cam cât de costisitor este acest sport?

Este destul de costisitor. Spre exemplu, cel mai ieftin dobok (costumul de Taekwondo) este în jur de 100 de euro, iar preţul mergătorilor (încălţămintea) începe de la 50 de euro. Pe lângă acestea, mai sunt şi alte articole prioritare : cască, aparători etc. Nevoile cresc odată cu performanţa şi dacă nu ai mereu bani în buzunar e greu să continui fără susţinere materială din partea clubului.

Ştiu că ai vizitat şi alte ţări cu ocazia Campionatului Mondial şi a concursurilor europene. Cum stau lucrurile în afară cu privire la Taekwondo?

Lucrurile stau mult mai bine în alte părţi, dar asta se datorează promovării sportului în sine. Spre exemplu, în Coreea de Sud Taekwondo este sport naţional, deci nu pot fi comparate condiţiile de acolo cu cele din România, nici ca implicare şi nici ca performanţă. Au fost însă Campionate Europene la care nu am putut obţine mai mult de locul 2, deşi meritam. Cred că acest lucru arată că există o problemă, ori în organizare ori în felul în care este privită România la nivel internaţional.

În prezent studiezi Medicina. Vei alege  o carieră sportivă sau una medicală?

Visul meu este sa ajung chirurg plastic sau ginecolog, dar nu pot renunţa la sport şi îmi pare extrem de rău că nu mă mai pot antrena la nivelul la care o făceam înainte. Chit că în ultimul timp facultatea îmi ocupă tot timpul şi mai apuc doar seara târziu să merg la antrenamente, mi-ar placea să nu renunţ la sport, chiar dacă am avut şi probleme fizice din cauza asta.

Despre ce probleme este vorba?

Fiind un sport dificil şi adesea periculos, am avut şi probleme de sănătate, de la simple vânătai şi luxaţii până la fracturi şi fisură de menisc. Mi-am revenit ce-i drept, dar după o lungă perioadă de recuperare.

Ce sfat le-ai da tinerilor din România care vor să practice Taekwondo?

Este  important să ştie că nu este un sport uşor, iar lipsa unui talent nativ presupune şi mai multă muncă. Însă în momentul în care vezi roadele muncii depuse simţi o satisfacţie inimaginabilă. E un sentiment sublim când te pregăteşti de luptă, când ştii că mergi să îţi aperi titlul. Este un sport care implică muncă, dăruire şi stabilitate. Artele marţiale cer oameni ordonaţi, atât cu mintea cât şi cu timpul liber, oameni devotaţi care ştiu ce vor.